Frunza de senna

Frunza de senna provine de la Senna alexandrina (sin. Cassia angustifolia, Cassia senna), un arbust mic, rezistent la seceta din familia Fabaceae — familia leguminoaselor, aceeasi vasta familie de plante ca naut, lintea si lemn dulce. Planta creste la aproximativ un metru inaltime si produce frunze compuse pinate cu patru pana la opt perechi de foliole inguste, in forma de lance. La sfarsitul verii, ciorchini de flori galbene cu cinci petale dau nastere unor pastai plate, papiroase. Atat frunzele, cat si pastaile contin compusii bioactivi pentru care senna a fost apreciata in medicina herbala de peste o mie de ani, desi frunzele sunt partea principala utilizata in traditiile europene de suplimente.

Numele comun englezesc 'senna' provine din cuvantul arab sana, care este numele pe care planta il poarta in textele medicale arabe care au adus-o prima data in atentia larga europeana. Numele speciei alexandrina se refera la orasul portuar egiptean Alexandria, prin care frunzele uscate de senna erau expediate din Egipt si Sudan catre pietele europene medievale. O a doua varietate comerciala, cunoscuta ca senna Tinnevelly (Cassia angustifolia), este cultivata in regiunea Tamil Nadu din sudul Indiei — taxonomia botanica moderna le considera aceeasi specie, Senna alexandrina, desi comertul distinge inca intre gradele 'alexandrina' (nord-africana) si 'Tinnevelly' (indiana).

Senna este una dintre cele mai larg recunoscute plante stimulente din lume si ocupa o pozitie unica in istoria medicinei herbale europene: nu este o planta nativa europeana, ci a fost introdusa in farmacopeea europeana prin traditia medicala araba in secolele IX si X — facand-o unul dintre cele mai timpurii exemple de transfer intercultural de cunostinte botanice intre lumea araba si Europa medievala. Astazi, frunza de senna ramane listata in Farmacopeea Europeana si este una dintre cele mai bine caracterizate plante traditionale din punct de vedere al fitochimiei sale.

Habitatul salbatic original al Senna alexandrina este tufisul arid si semi-arid din Africa de Nord si Orientul Mijlociu. Planta este nativa in valea superioara a Nilului din Egipt si Sudan, extinzandu-se spre est de-a lungul coastei Marii Rosii a Peninsulei Arabice in parti ale actualului Yemen si Oman. Prospera in soluri nisipoase, bine drenate, la soare deplin cu precipitatii minime — o leguminoasa de desert caracteristica, adaptata la unele dintre cele mai aride regiuni locuite de pe Pamant.

Desi senna salbatica creste inca pe intregul sau areal nativ, marea majoritate a frunzei de senna comerciale de astazi provine de la plantatii cultivate din India, in special districtul Tirunelveli din Tamil Nadu si regiunea Jodhpur din Rajasthan. India a fost producatorul comercial dominant din secolul al XIX-lea, cand botanistii coloniali britanici au sistematizat cultivarea Cassia angustifolia (acum recunoscuta ca aceeasi specie) pentru export pe pietele farmaceutice europene. Cantitati mai mici sunt inca recoltate in Sudan si Egipt, iar o anumita cultivare are loc in Pakistan si parti din Africa de Est.

Senna ocupa un loc distinctiv in istoria herbala europeana deoarece nu a sosit din traditia medicala greco-romana — spre deosebire de majoritatea plantelor medicinale europene — ci din medicina araba. Cele mai vechi referinte scrise cunoscute la senna ca planta medicinala apar in lucrarile medicilor arabi din secolul al IX-lea, inclusiv textele influente ale lui Ishaq ibn Imran si mai tarziu ale polimatului persan Avicenna (Ibn Sina), care a recomandat-o in Canonul medicinei (finalizat in jurul anului 1025 d.Hr.). Medicii arabi apreciau senna foarte mult si au descris utilizarea ei cu o specificitate si precautie considerabile.

Planta a intrat in herbalismul european in timpul marii valuri de traduceri medicale arabo-latine din secolele XI si XII, in special prin munca lui Constantinus Africanus la scoala medicala din Salerno din sudul Italiei. Pana in secolul al XIII-lea, senna era un articol standard in inventarele farmaciilor europene si aparea in formularele textelor medicale salernitane. Ruta comerciala era bine stabilita: frunzele uscate de senna erau expediate din Egipt si Sudan catre portul Alexandria, apoi transportate de negustorii veneti si genovezi in Europa — de unde numele comercial 'senna alexandrina' care persista in nomenclatura botanica pana astazi.

Pana in Renastere, senna era ferm stabilita in ierbarele europene. Apare in Pharmacopoeia Londinensis din 1618, prima farmacopee oficiala a Colegiului Regal al Medicilor, si in Pharmacopee-ul francez din aceeasi epoca. Herbalistii europeni au adoptat nu numai planta, ci si multe dintre ghidurile arabe pentru utilizarea ei — inclusiv recomandarea ca aceasta sa fie folosita pentru cure scurte mai degraba decat continuu, un principiu care a ramas remarcabil de consecvent de la textele arabe medievale pana la practica herbala europeana moderna.

Compusii bioactivi din frunza de senna apartin unei clase de fitochimicale numite glicozide antrachinonice — in mod specific, senozidele. Cele patru senozide principale sunt desemnate A, B, C si D. Senozidele A si B sunt cele mai abundente si sunt considerate principalii constituenti activi; sunt glicozide diantrone, ceea ce inseamna ca constau din doua unitati de antrachinona legate impreuna cu molecule de zahar atasate. Senozidele C si D sunt prezente in cantitati mai mici si sunt structural inrudite, dar au arhitecturi chimice usor diferite.

Senozidele sunt promedicamente — nu sunt direct active in forma lor ingerata. Dupa ingestia orala, senozidele trec prin stomac si intestinul subtire in mare parte intacte, deoarece sunt rezistente la hidroliza de catre enzimele digestive ale mamiferelor. Doar cand ajung in intestinul gros, bacteriile intestinale rezidente (in special specii de Bifidobacterium si Eubacterium) cliveaza legaturile zaharice, eliberand forma agliconica activa numita rein antron. Aceasta etapa de metabolism bacterian este motivul pentru care senna are un debut de actiune intarziat comparativ cu alte preparate botanice — este nevoie de timp pentru ca compusii sa tranziteze tractul digestiv superior si apoi sa fie metabolizati de bacteriile colonice.

Continutul total de senozide din frunza de senna uscata variaza de obicei intre 2% si 5% din greutate, in functie de regiunea de cultivare, momentul recoltarii si procesarea post-recoltare. Monografiile farmacopeice specifica in general un continut minim de senozide (calculat ca senozid B) pentru materialul de grad farmaceutic. Dincolo de senozide, frunza de senna contine si cantitati mai mici de antrachinone libere (rein, aloe-emodina), flavonoide (glicozide de kaempferol si isorhamnetina), mucilaj si urme de uleiuri volatile — dar senozidele sunt covarsitor cele mai semnificative compozitii din perspectiva utilizarii traditionale.

Frunza de senna ramane una dintre cele mai utilizate plante traditionale in practica herbala europeana si globala. Este disponibila ca ceai herbal cu un singur ingredient, ca pulbere de frunze uscate in capsule si ca extract standardizat. Farmacopeea Europeana include monografii atat pentru frunza de senna (Sennae folium), cat si pentru pastaile de senna (Sennae fructus), reflectand recunoasterea continua ca planta farmacopeica. In multe tari europene, preparatele pe baza de senna sunt disponibile atat ca produse herbale traditionale, cat si ca articole fara reteta in farmacii.

In formulele combinate — cum ar fi Gut & Digestion Balance, care contine 500 mg de frunza de senna pe portie — senna este de obicei asociata cu plante complementare. Combinatiile traditionale frecvente includ plante bogate in fibre precum cojile de psyllium (care adauga volum), plante calmante precum gelul de aloe vera si alte plante antranoide precum scoarta de cascara sagrada. Rationamentul pentru formulele combinate in traditia herbala este ca o abordare cu mai multe ingrediente poate fi mai blanda si mai echilibrata decat o doza mare dintr-o singura planta stimulenta folosita singura.

Senna este o planta stimulenta si poarta consideratii de siguranta importante care o disting de preparatele herbale mai blande. Cel mai important principiu unic — consecvent de la textele arabe medievale pana la ghidurile herbale europene moderne — este ca senna este destinata doar pentru utilizare pe termen scurt. Nu este o planta tonica zilnica; este o planta cu scop specific, utilizata traditional pentru cure scurte. Majoritatea autoritatilor herbale europene recomanda utilizarea pentru cel mult una pana la doua saptamani odata fara indrumare profesionala.

Senna este contraindicata in timpul sarcinii si alaptarii. Nu trebuie folosita de persoanele cu afectiuni inflamatorii intestinale, obstructie intestinala sau durere abdominala nediagnosticata. Persoanele care iau medicamente eliberate pe baza de reteta — in special glicozide cardiace, diuretice, corticosteroizi sau medicamente care afecteaza echilibrul electrolitic — ar trebui sa consulte medicul inainte de a folosi senna, deoarece utilizarea prelungita sau excesiva poate afecta teoretic nivelurile de potasiu. Copiii sub 12 ani nu ar trebui sa ia suplimente care contin senna decat la indicatia unui profesionist in domeniul sanatatii.

Nu exista o mentiune de sanatate aprobata specific de EFSA pentru Senna alexandrina. Ca multe plante traditionale, senna este tratata ca o planta utilizata traditional in reglementarea suplimentelor UE. Utilizarea sa istorica pe parcursul a peste o mie de ani este documentata extensiv, dar cadrul de reglementare UE pentru mentiunile de sanatate necesita date moderne din studii clinice randomizate, iar senna nu a primit inca o mentiune de sanatate aprobata prin acest proces. Acest lucru nu diminueaza lunga istorie documentata a utilizarii traditionale a sennei — reflecta pur si simplu starea curenta a procesului de evaluare a mentiunilor UE, care are un mare rest de aplicatii botanice inca in curs de revizuire.