Lemn dulce

Lemnul dulce (Glycyrrhiza glabra) este radacina si rizomul uscat al unei leguminoase perene din familia Fabaceae — aceeasi familie ca mazarea, fasolea, lintea si trifoiul. Planta creste ca o planta erbacee arbustiva, atingand de obicei 1 pana la 1,5 metri inaltime, cu frunze compuse penate si flori mici albastru-pal pana la violet aranjate in spice laxe. Dar sub pamant se afla adevaratul caracter al plantei: sistemul radicular este extins si profund, producand radacini lungi, cilindrice si rizoame orizontale care se pot intinde la cativa metri de planta-mama. La taiere, radacina proaspata dezvaluie un interior galben stralucitor, fibros si elibereaza un gust distinctiv dulce care a facut-o una dintre cele mai recunoscute arome din medicina herbala din intreaga lume.

Numele Glycyrrhiza provine direct din cuvintele grecesti glykys (dulce) si rhiza (radacina) — planta 'radacina dulce'. Si dulce chiar este: compusul activ primar glicirizina este estimat a fi de 30 pana la 50 de ori mai dulce decat zaharoza, motiv pentru care lemnul dulce a fost folosit ca agent natural de aromatizare si indulcire in preparatele din plante de milenii. Cuvantul englezesc 'licorice' (sau 'liquorice' in engleza britanica) este el insusi o corupere a grecescului Glycyrrhiza, care a evoluat prin franceza veche si engleza medie.

Spre deosebire de multe remedii pe baza de plante care se bazeaza pe o singura clasa de compusi, radacina de lemn dulce contine un profil fitochimic remarcabil de diversificat. Saponina triterpenica principala, glicirizina, este responsabila pentru dulceata intensa si multe dintre aplicatiile traditionale, dar radacina contine si o gama larga de flavonoide, izoflavonoide, calcone si polizaharide, fiecare contribuind la profilul farmacologic complex al plantei. Aceasta diversitate chimica este unul dintre motivele pentru care lemnul dulce apare in atatea formule herbale traditionale diferite — de la preparate respiratorii la tonice digestive si cataplasme topice.

Glycyrrhiza glabra este originara dintr-o zona larga care se intinde de la bazinul mediteranean prin Turcia, Caucaz si Iran pana in Asia Centrala. Prospera in soluri aluviale adanci, fertile, bine drenate — vai fluviale, lunca inundabila si campii irigate unde apa freatica este accesibila. Planta tolereaza salinitate moderata si prefera veri calde, uscate cu multa lumina solara, motiv pentru care regiunile clasice de cultivare includ sudul Spaniei, Italia, Grecia, Turcia, tarile caucaziene, Iranul, Afganistanul si Turkmenistanul. In aceste regiuni, radacinile pivotante adanci pot ajunge la apa chiar si in timpul secetelor estivale, permitand plantei sa supravietuiasca in conditii care ar ucide plantele cu radacini superficiale.

In Bulgaria, Glycyrrhiza glabra salbatic creste in regiunile mai calde din sudul tarii, in special de-a lungul bazinului raului Marita si afluenтilor sai in Campia Traciei Superioare. Solurile aluviale depuse de Marita si raurile sale tributare ofera substratul adanc, care retine umiditatea, de care lemnul dulce are nevoie. Lemnul dulce bulgаresc este colectat din aceste zone de secole — clima calda continentala-mediteraneeana de tranzitie a Traciei de sud, cu verile sale fierbinti si iernile blande, se potriveste indeaproape cu preferintele de habitat ale plantei. Radacina este colectata traditional toamna, dupa ce partile aeriene au murit si continutul fitochimic al radacinii este la varful sau sezonier.

Radacina de lemn dulce este una dintre cele mai vechi si mai utilizate plante medicinale din istoria umana inregistrata. Papirusul Ebers, un text medical egiptean datat la aproximativ 1550 i.Hr., mentioneaza o radacina dulce folosita in preparate din plante — identificata pe scara larga de cercetatori ca Glycyrrhiza. In Mesopotamia antica, tabletele cuneiforme din traditia herbala asiriana fac de asemenea referire la o radacina dulce folosita medicinal. Farmacopeea chineza include lemnul dulce (gan cao, literal 'iarba dulce') de cel putin 2.000 de ani, unde este considerat una dintre cele mai importante plante 'armonizatoare' — folosita pentru a modera si echilibra efectele altor plante intr-o formula. Medicul grec Teofrast, scriind in jurul anului 300 i.Hr., a descris 'radacina scita' de pe malurile Marii Negre, pe care soldatii o mestecau pentru a potoli setea in timpul marsurilor lungi — o practica care a continuat pana in era romana.

In medicina herbala europeana, radacina de lemn dulce a fost un element de baza al gradinilor manastiresti medievale si al farmaciilor. Herbalistii medievali o pretuiau atat ca medicament de sine statator, cat si ca ingredient care facea alte preparate amare din plante mai agreabile la gust. Traditia de a folosi lemnul dulce in preparate respiratorii — ceaiuri, siropuri, pastile si dropsuri — dateaza cel putin din perioada medievala si a continuat neintrerupt prin herbalele renascentiste ale lui Hieronymus Bock, Leonhart Fuchs si John Gerard. In Balcani si in special in Bulgaria, radacina de lemn dulce colectata salbatic din bazinul Maritei a fost o componenta a remediilor respiratorii populare de generatii, adesea combinata cu alte plante disponibile local precum pulmonaria, nalba de padure si cimbrul.

Cel mai proeminent compus din radacina de lemn dulce este glicirizina, o saponina terpenica care reprezinta 2-14% din greutatea radacinii uscate, in functie de soiul, conditiile de crestere si momentul recoltarii. Glicirizina este o glicozida — mai exact, este sarea de potasiu si calciu a acidului glicirizinic, care la hidroliza elibereaza agliconul acid gliciretinic (cunoscut si ca enoxolona). Glicirizina este responsabila pentru dulceata intensa a radacinii si este estimata a fi de 30 pana la 50 de ori mai dulce decat zaharoza la greutate egala. Aceasta dulceata exceptionala este motivul pentru care extractul de lemn dulce a fost folosit ca agent natural de indulcire si aromatizare in alimente, cofetarie si preparate din plante de milenii.

Pe langa glicirizina, radacina contine o gama bogata de flavonoide si izoflavonoide. Cele mai studiate flavonoide includ lichiriтina si izomerul sau izolicniritina, precum si lichiriтigenina si izolichiriтigenina (agliconii lor respectivi). Izoflavonoidul glabridina, gasit in principal in coaja radacinii, a atras un interes de cercetare deosebit. Compusi suplimentari includ diverse cumarine, calcone precum licocalcona A si polizaharide cunoscute ca glicirizani. Radacina contine de asemenea fitosteroli, aminoacizi si cantitati mici de uleiuri esentiale. Aceasta matrice fitocниmica complexa — cu peste 300 de compusi identificati pana in prezent — face din radacina de lemn dulce una dintre cele mai diverse chimic plante medicinale studiate de fitochimia moderna.

In practica herbala moderna, radacina de lemn dulce continua sa fie una dintre cele mai frecvent utilizate plante medicinale din lume. Apare intr-o varietate larga de formulari de suplimente — de la capsule si extracte lichide de lemn dulce de sine statatoare la amestecuri multi-plante pentru bunastarea respiratorie si digestiva. Radacina este disponibila in mai multe forme: radacina uscata intreaga pentru decocturi si ceaiuri, radacina pulberizata, extracte lichide, extracte uscate standardizate la continutul de glicirizina si preparate de lemn dulce deglicirizinat (DGL) in care glicirizina a fost eliminata in mod specific. Forma DGL a fost dezvoltata pentru a oferi beneficiile fractiunilor de flavonoide si polizaharide evitand in acelasi timp efectele potentiale ale glicirizinei asupra tensiunii arteriale — o distinctie importanta pentru siguranta consumatorilor si discutata in sectiunea de siguranta de mai jos.

In Uniunea Europeana, radacina de lemn dulce este clasificata ca ingredient botanic traditional in suplimentele alimentare. In prezent nu poarta nicio mentiune de sanatate specifica aprobata de EFSA — dosarul sau de reglementare ramane in coada de asteptare a depunerilor de plante traditionale pe care EFSA nu le-a evaluat inca complet. Acest lucru nu reflecta o evaluare negativa; mai degraba, procesul de reglementare pentru plantele traditionale a fost suspendat la nivel UE de cativa ani. Radacina de lemn dulce continua sa fie comercializata legal ca ingredient de supliment alimentar in intreaga UE in cadrul masurilor nationale de tranzitie existente, iar lunga sa istorie de utilizare traditionala este bine documentata in farmacopeele mai multor state membre UE.

Radacina de lemn dulce este una dintre putinele plante traditionale pentru care exista consideratii de siguranta bine documentate de care fiecare consumator ar trebui sa fie constient. Compusul cheie de interes este glicirizina. Atunci cand este consumata in cantitati semnificative pe perioade indelungate, glicirizina poate inhiba enzima 11-beta-hidroxisteroid dehidrogenaza tip 2 (11-beta-HSD2), care joaca un rol in metabolismul cortizolului. Aceasta inhibare poate duce la o afectiune numita pseudoaldosteronism — caracterizata prin retentie de sodiu, pierdere de potasiu, retentie de apa si o crestere consecventa a tensiunii arteriale. Comitetul Stiintific pentru Alimentatie al Comisiei Europene a stabilit un prag orientativ de 100 mg de glicirizina pe zi ca nivel la care efectele adverse devin o preocupare pentru consumul regulat pe termen lung.

Din acest motiv, suplimentele care contin lemn dulce nu ar trebui luate de persoanele cu tensiune arteriala ridicata (hipertensiune), afectiuni cardiace sau boli renale fara a consulta mai intai un medic. Radacina de lemn dulce ar trebui de asemenea evitata in timpul sarcinii — glicirizina a fost asociata cu efecte potentiale asupra dezvoltarii fetale in studii observationale, iar majoritatea organismelor de reglementare recomanda ca femeile insarcinate sa evite produsele care contin lemn dulce. In mod similar, persoanele care iau medicamente pentru tensiunea arteriala, diuretice care epuizeaza potasiul, corticosteroizi sau glicozide cardiace (cum ar fi digoxina) nu ar trebui sa ia suplimente cu radacina de lemn dulce fara supraveghere medicala, deoarece glicirizina poate interactiona cu aceste medicamente. La doza de 70 mg de extract de radacina de lemn dulce gasita in formulari de suplimente standardizate precum Lung Care, aportul de glicirizina este mult sub pragul zilnic de 100 mg, dar recomandarile de precautie se aplica in continuare pentru grupurile mentionate mai sus.